Vladimir Nabokov: Lucruri transparente

Lucruri transparente este o lectură intensă, specifică lui Vladimir Nabokov, o scriitură incredibilă pe care cititorii lui fideli o descriu ca a fi ,,o degustare a unui vin premiat” care îi îmbată cu fiecare propoziție.

Penultimul roman (1972) al lui Nabokov este dedicat, o dată în plus, puterii evocatoare a memoriei. „Lucruri transparente” la care se referă titlul sunt, de fapt, oglinzi ale trecutului, mai mult decât ferestre spre acesta, căci ceea ce caută eroul romanului, „Hugh , un tip nu prea rafinat din punct de vedere sentimental și nici un Personaj foarte bun“, este doar o iluzorie epifanie. Centrată în jurul a patru călătorii, toate având efecte dramatice, ale protagonistului din America sa natală în Elveția, acțiunea romanului, cu amestecul de intrigă polițistă și un aparent interes pentru senzațional cunoscute din alte cărți ale lui Nabokov, este doar un pretext pentru o țesatură densă de aluzii literare și culturale, polemici deghizate și acrobații lingvistice.

Hugh Person, personajul principal al acestui roman, al cărui portret este creionat schematic de către autor și al cărui nume este ales sugestiv (person – o persoană oarecare) este un editor mediocru din New York, un bărbat cu preocupări obișnuite și lipsit de orice fel de calitate specială.

Aflându-se la a patra sa vizită în Elveția o întâlnește într-un tren pe Armande, o domnișoară fermecătoare de 23 de ani,  curtată cu insistență de mulți bărbați deosebiți, de care se îndrăgostește imediat.

Cele mai importante evenimente care trasează firul epic, și în acelși timp viața lui Hugh, sunt moartea tatălui său în timpul unei vacanțe în Elveția, și căsătoria lui cu o femeie minunată ca Armande.

În urma decesului tatălui său, Hugh moștenește 3.000 de dolari, pe care îi folosește pentru a se muta într-o locuință mai bună și pentru a se bucura de compania unor femei străine.

În roman se poate observa un lucru foarte interesant, și anume că lui Person îi este frică de ceea ce este în interiorul lui, se teme de somn pentru că pentru el reprezintă tărâmul asupra căruia nu mai are control.

„Când somnul îl cuprindea în cele din urmă, trebuia să suporte starea de cvasinebunie pe care acesta i-o inducea. El nu putea crede că oamenii normali au asemenea coșmaruri obscene și absurde ca cele care îi sfâșiau lui nopțile și continuau să îl infioare chiar și pe parcursul zilei.”

Insomnia, mijlocul prin care Hugh încearcă să facă față coșmarurilor, nu este singura problemă a lui Hugh Person legată de somn. Descoperim că el suferise în trecut de somnambulism, ultimul episod având loc la sfârșitul facultății.

Prin acest roman Nabokov sfidează logica și raționamentul, unind o persoană ca Hugh, un om simplu, monoton, fără niciun pic de sclipire, cu o femeie ca Armande, capabilă să aibă orice bărbat și-ar dori, dar care alege să fie cu cel mai neînsemnat dintre ei.

Lucruri transparente este una dintre acele lecturi pe care simți că ar trebui să o recitești peste 10 ani, când capeți o altă perspectivă asupra vieții, cu speranța că vei putea înțelege mai bine măreția sa.

Despre autor:

Sursa: Google Images

Vladimir Vladimirovici Nabokov (1899-1977) s-a născut la Sankt-Petersburg. În 1919, din cauza situaţiei politice din Rusia, familia sa a fost nevoită să emigreze. Nabokov a studiat limbile slave şi romanice la Trinity College din Cambridge (1919-1922), apoi a locuit la Berlin (1923-1937) şi la Paris (1937-1940), scriind cu fervoare, în rusă, mai multe romane, zeci de povestiri, sute de poeme şi cîteva drame.

„Cu cat mai important devine un subiect, cu atat inceteaza sa ma intereseze. Unele dintre cele mai rodnice preocupari ale mele sunt peticele microscopice de culoare.“ – Vladimir Nabokov

„Prefer să accept un singur fel de putere: puterea artei asupra gunoaielor, triumful magiei asupra brutei.“ – Vladimir Nabokov

„Cărțile lui Vladimir Nabokov ocupă pe rafturile bibliotecii mele cam un metru și jumătate din spațiu, singurul care îl întrece fiind Shakespeare… Pentru mine, Nabokov este cel mai important romancier al secolului XX.” – Martin Amis