Hermann Hesse: Lupul de Stepa

Ah, Harry, suntem nevoiți să bâjbâim prin atâta noroi și absurditate până să ajungem acasă! Și n-avem pe nimeni care să ne călăuzească, singura noastră călăuză este dorul de casă.

Ah, cum să te conving pe tine, măi iubitorule de cărți, să-i acorzi și acestui Lup de Stepă niscai timp și puțin din tine? De fapt, hai mai bine spune-mi acum dacă ți s-a întâmplat și ție să întâlnești o carte care să-ți inspire o dorință nebunească de a împărtăși experiența intimă a lecturii sale cu alte persoane. Fără prea multe ocolișuri, recunosc că Lupul de Stepă a reușit să deschidă ușa către un loc pe care l-am amenajat special pentru o discuție între trei oameni, unul prezent care sorbea cuvinte și doi călători care nu puteau decât să le țesească într-un rost. În această cameră a minții, decorată în stil burghez și în care persista un miros fin de naftalină, cei trei au croit traseul către o experiență plenară, trăită și asimilată pe mai multe planuri prinse de oamenii-oglinzi între vechi și nou, între un am fost și sunt.

Cartea urmărește povestea lui Harry Haller, un intelectual alienat care se apropie de vârsta de cincizeci de ani. Nimic nu pare la locul lui, iar viața nu este pentru Harry decât un haos agasant în care este imposibil să găsești un scop. Singurele lui consolări pentru faptul că trupul său bolnav și îmbătrânit ascunde două suflete, unul al omului și altul al unei bestii solitare, al unui lup al stepei, mereu aflate în conflict, sunt filozofia, arta, muzica și … alcoolul. Drept urmare, el nu face decât să rătăcească și să umble hoinar într-un oraș vechi, de o anumită importanță pentru trecutul său și să se izoleze lângă Mozart și Goethe într-o casă cu spirit burghez, o burghezie pe care o detestă și totodată pe care o bănuiește în stare să ofere consolare și o satisfacție enervantă într-o lume antrenată de un război permanent.

Ei, dar lucrul principal era limpede: era război, un război violent, subtil și deosebit de simpatic, în care nu era vorba de împărat, republică, frontiere, steaguri și culori sau de alte asemenea lucruri mai mult decorative și teatrale care, în fond, nu erau decât niște ticăloșii, ci un război în care toți acei care simțeau că se sufocă și că viața nu le mai era pe plac putea să-și exprime nemulțumirea în mod combativ, urmărind distrugerea generală a civilizației de tinichea.

Lupul de Stepă este o carte pentru cei cu un dor sfășietor de casă și aspirație ascunsă de întregire, o carte în care ideile parcă încolțesc în cuvinte cu ajutorul unui acut tragism și unui comic spiritual de grotesc. Deși povestea lui Harry Haller începe misterios și apăsător, el fiind măcinat de conștienta și mult asumata dualitate între trup și spirit, rațiune și pasiune, om și lup de stepă, umanitate și animalitate, pe măsură ce te avânți în poveste, este posibil să constați și tu că spațiile dintre aceste idei sunt de fapt frânturi de lumină și speranță care conduc spre vindecare. Ideea animalității omului a fost sprijinită și de Nietzsche care sugera că oamenii nu sunt de fapt decât niște animale incomplete, de Fukuyama care considera că ființele umane sunt animale culturale și ca singura diferență între om și animal este aceea că omul are posibilitatea să transmită o valoare a culturii prin mijloace care nu țin de genetică. Și Heidegger afirma că omul este permanent conștient de posibilitatea monotoniei, plictisului, dezgustului și oboselii. Toate aceste idei sunt regăsibile în drama pe care o trăiește Harry. Lupul său de stepă devine parte esențială și poate principală din panopticonul de care vorbea Foucault, o fiară special antrenată să păzească și să instruiască.

Chiar și Jung stătea pitit într-un colț al cărții care parcă șoptea că personajul feminin, Hermina, este de fapt anima, partea feminină a minții și sufletului lui Harry, experiența halucinantă, fantastică a Teatrului Magic și ceea ce se întâmplă după reprezentănd închegarea dintre anima și animus. Mi-am amintit și de visul lui Gavrilescu din La Țigănci, de Salinger cu-a sa carte De Veghe în Lanul de Secară, de povestioara lui Andy Weir, The Egg, și ce să mai zic de Faust, al lui Goethe?

Și ar mai fi atâtea de zis, dar nu vreau să divulg prea multe din carte pentru a nu-ți strica plăcerea lecturii sale. Te îndemn doar să-ți lași imaginația liberă și să ai curajul să te avânți în zonele necunoscute ale psihicului tău.

Ah, ce-mi plac cărțile bune!

Despre autor

Hermann Hesse (1877 – 1962), scriitor și pictor german, a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură în 1946. Printre cei care l-au influențat în ideologii și scris se numără Plato, Spinoza, Schopenhauer, Nietzsche și istoricul Jacob Burckhardt. Câteva detalii despre viața lui și mărturisite chiar de Hesse, puteți citi aici.

Ce mai poți citi de același autor

Jocul cu Mărgele de Sticlă, Siddhartha, Knulp, Demian, Gertrud, Cele mai Frumoase Povestiri.