Gabriel Garcia Marquez: Douăsprezece povestiri călătoare

„..căci lumea i se părea o imensă jucărie cu resort cu ajutorul căreia se inventa viaţa” (Mă ofer să visez, GG. Marquez)

De fiecare dată când citesc o nouă carte de Marquez mî incearcă un sentiment ciudat de emoţie pentru că mă intreb ce altceva nou şi magic ar putea ascunde coperţile, dacă nu cumva am epuizat magia realistă a autorului columbian deja. Dar reuşeşte să mă recucerească de fiecare dată. Cu cele 12 povestiti călătoare te scriitorul cucereşte nu atat prin ele, ci incă dinainte de inceput, cu povestea acestor 12 povesti, descoperita intr-o prolog metaliterarar si didactic in care Marquez explica insasti esenta trudei scrisului. Cheia acestei colecii de povesti este zbuciumul interior. Trairile exceptionale intr-un decor absolut firesc si profunzimea luptelor personajelor uneste cele 13 lucrari, altfel eterogene. Le leaga una de alta si le face firul epic capitvant. „O povestire poate fi categorisita intr-un singur fel: fie se leaga sau nu se leaga. Motivul este la fel de simplu, si anume ca o povestire nu are inceput sau sfarsit, ci ea pur si simplu este.”

Nu te astepta deci să găseşti in acest volum de povestiri 12 lucrari egal fascinante. Vei gasi 12 momente de viata, mai scurte sau mai lungi, atat de diferite in incarcarea lor emotionala si informationala, narate din perspecive diferite, dar fiecare ghidate de o drama fermecatoare si personaje deosebite, oameni carora Marquez le urca pe piedestalul beletristic povestile de viata reale sau imaginare.  Volumul inglobeaza prin povestirile sale o mare parte din caracteristicile operelor lui Marquez: povestiri simple, insa pline de magie, cum este istorioara copiilor care au spart conducta de lumina pentru a naviga pe valurile ei, Lumina e ca apa. Povestiri incarcate de sentiment, precum Sfanta, in care un tata incearca sa obtina aprobarea bisericeasca pentru canonizarea fiicei sale care murise in urma cu unsprezece ani sau Urma sângelui tău pe zăpadă, în care Nena Daconte moare internată într-un spital din Paris din cauza unei răni la deget, în timp ce soţul ei este prins într-o vrajă a lipsei de informaţii extraordinar de bine construită de Marquez.  Povesti de un umor aproape negru, acid, cum ar fi cea intitulata Am venit doar sa dau un telefon, in care o femeie ramasa in pana cu masina vrea doar sa dea un telefon, dar nimereste la un sanatoriu pentru persoane cu probleme psihice, sau Vara fericita a doameni Forbes in care doi frati plănuiesc moartea guvernantei.

Revin la povestea din spatele povestilor, care este, ea insasi, fascinanta. Poate fi tot rod al imaginatiei sau reala, dar ce mai conteaza, la cat de fantastic traiesc acestea doua impreuna fara granite in cartie lui Marguez? Iniţial scriitorul a avut 64 de subiecte notate în detaliu pe un caiet de şcoală.Caietul s-a pierdut si Marquez a reuşit să refacă din memorie 30 de subiecte, care aveau să rămână 18, după o eliminare „nemiloasă”. Din cele 18, şase au ieşit din calcul din varii motive aşa că au rămas 12. Pe care nu le-a scris pe rând, ci a început mai multe deodată şi le-a dus aşa până la sfârşit, după vreo doi ani de muncă. Apoi, a făcut câteva călătorii în Europa, prin locurile în care se dezvoltă acţiunea povestirilor şi, la întoarcere, a constatat că trebuie să le rescrie. Aşa că au mai urmat inca opt luni de muncă. Abia atunci au fost gata de publicare.

„Am crezut mereu că orice versiune a unei povestiri este mai bună decât cea dinainte. Cum să ştii atunci care trebuie să fie ultima? E un secret al meseriei ce nu ascultă de legile inteligenţei, ci de magia instinctelor, precum bucătăreasa care ştie când e gata supa.”

Unii spun că e mai uşor să scrii proză scurtă. Poate fi adevărat, dacă te gândeşti că spaţiul de scris şi gestionat pare mai mic. Insa demersul lui Marquez sta dovada ca, in proza scurta, riscul subiectului este mult mai mare pentru ca daca el nu este suficient de puternic si concis, povestirea este ratata. Iata cum explică puţin din travaliul scrierii povestirilor: „…efortul de a scrie o povestire este la fel de intens ca începerea unui roman. Căci în primul paragraf al unui roman trebuie definit totul: structură, ton, stil, ritm, lungime şi, uneori, chiar şi caracterul vreunui personaj. Restul e plăcerea de a scrie, cea mai intimă şi mai solitară care se poate imagina, şi dacă nu-ţi petreci restul vieţii corectându-ţi cartea e fiindcă aceeaşi rigoare de fier de care e nevoie ca s-o începi se impune şi ca s-o termini. Povestirea, în schimb, nu are nici început, nici sfârşit: se leagă sau nu se leagă. Şi dacă nu se leagă, propria experienţă, ca şi a altora, stă mărturie că în majoritatea cazurilor e mai salutar s-o apuci din nou pe alt drum sau s-o arunci la coş”.

Despre autor

Gabriel García Márquez (n. 6 martie 1927 – 17 aprilie 2014) a fost unul dintre cei mai mari scriitori columbieni, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1982, pentru intreaga sa opera, atat romane cat si proza scurta. Copilăria sa este relatată în memoriile sale: Vivir para contarla (Sa trăiești pentru a povesti). Scrie intr-un stil aparte, in care fantasticul și realul sunt combinate într-o lume liniștită dar intotdeauna incununata de o bogată imaginație, reflectând viața și conflictele continentului  Sud American.

Ce mai poti citi de acelasi autor

Dragoste in vremea holerei, Cronica unei morti anuntate, Un veac de sinduratate, N-am venit sa tin un discurs, Povestea tarfelor mele triste, Despre dragoste si alti demoni.