
Chris Simion: Ce ne spunem cand nu ne vorbim
Caută neîncetat să rămâi liber. Inima ta poate iubi tot ce dorește. Viața nu are nicio valoare închisă între limite. Te desăvârșești mereu. În fiecare răsărit de soare se naște ceva frumos. Călătoria aceasta nu are sfârșit.
Sunt cărți care te caută și te găsesc oricum și oriunde ai fi pentru că își doresc mult să ajungă în mâinile și inima cui trebuie sau are nevoie. Ce ne spunem când nu ne vorbim este una dintre acele cărți. Deși e departe de a fi o capodoperă literară, Chris Simion te va îmbăta și intriga încă din primele pagini cu modul în care jonglează cu niște cuvinte simple legate cu puțin dramatism, o ușoară naivitate față de scris, și mai ales, cu mult dor și iubire. Atunci când știi cum să te folosești de cuvinte și să le închegi ca să lucreze pentru a-ți expune trăirile, cuvintele capătă o putere nemărginită. Este o carte a cuvintelor frumos folosite, o carte pe care o simți și pe care o vei înțelege cu foarte mare ușurință. Dacă titul ar fi de fapt o întrebare, probabil că răspunsul ar fi totul, un tot desemnat dintr-un nimic.
Descrierea de pe coperta cărții nu-i face deloc cinste. Ah, și ce bine! Deși e posibil să o treci cu vederea în librărie din cauza rezumatului, zău că vei fi surprins și totodată bucuros când vei începe să o răsfoiești pentru că vei realiza că lucrurile au de fapt o altă însemnătate și se petrec altfel. Ele se simt, nu se povestesc schematic printr-un fir narativ absurd.
Este atât de frumos ceea ce trăim încât nici nu îndrăznesc să vorbesc prea tare despre asta, să nu sperii frumusețea. Frumusețea care mă îmbată. Din cauza ei uit cine sunt. Știu doar că te-am găsit și că nu aș vrea să te pierd niciodată. Tot ceea ce trebuie să se întâmple se întâmplă. Să fim doar treji, să primim.
Ce ne spunem când nu ne vorbim amintește de torsul unei pisici care are calități terapeutice atât pentru scriitor, cât și pentru cititor. Jean-Yves Gauchet, veterinarul din Toulouse care a introdus noțiunea de terapia torsului, este de părere că atunci când organismul luptă împotriva unor situații delicate, torsul pisicii emite vibrații sonore liniștitoare. Exact asta vei descoperi în carte. Certitudinea morții este acaparată de torsul scrisului, de vibrațiile paginilor organizate sub forma unor email-uri între zmeul_albastru@yahoo.com și floarea_soarelui@yahoo.com . Chris Simion reușește să jongleze și cu timpul, pentru că la întâlnirea dintre un zmeu albastru și o floarea-soarelui, timpul capătă alte definiții … dar cum poți defini ceva ce pare să nu existe?
Să nu crezi niciodată ceea ce îți spun. Să crezi ceea ce simți.
Acțiunea se petrece între cuvinte și drafturi de email netrimise la timpul lor și roiește pe fundația unui cuplu care se află într-o imposibilitate de relaționare din cauza unei frici de moarte și dorinței de a se descoperi pe sine în timpul rămas.
Din nimic, nepregătit, printre altele, a tâșnit primul te iubesc. Sinonim în mintea ei de atunci cu ai grijă de mine.
Despre autor
Chris Simion s-a născut pe 20 august 1977, în Bucureşti. A absolvit Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” – Bucureşti, secţia teatrologie, în 2000 şi secţia regie teatru în 2005. Prima carte,Dragostea nu moare. O concluzie la 16 ani, i-a fost publicată la vârsta de 16 ani, în 1994, autoarea fiind numită de criticul George Pruteanu „un fel de pui de Cioran în fustă lungă şi neagră”. La 17 ani i se publică Dogmatica fericirii, iar în prefaţa cărţii actorul Florian Pitiş scrie: „Citindu-ţi cartea am tras şi eu o concluzie. „Vrei să fii fericit? Dacă eşti pregătit să suferi, iubeşte! Chris Simion… nu eşti cumva o reîncarnare a mea?”.
Ce mai poți citi de același autor
Cea mai recentă carte publicată de Editura Trei, 40 de zile. Disperarea de a fi, De ce nu suntem ceea ce putem fi, Spovedania unui condamnat, În fiecare zi , Dumnezeu se roagă la minae.