Cella Serghi: Pânza de păianjen

„El strângea căldura soarelui, eu o culegeam din zâmbetul lui.”

Pânza de păianjen reprezintă o importantă operă din perioada interbelică, dar care totuși se diferențiază de atmosfera altor romane din acea epocă (cum ar fi, de exemplu, Ultima noapte de dragoste a lui Camil Petrescu), poate datorită faptului că Cella Serghi pur și simplu își creează un stil propriu, caracteristic.

Astfel, în paginile acestui roman, intrăm în viață eroinei Diana Slavu. Povestea ei este redată prin intermediul caietelor sale, citite de prietena ei Ilinca Dima, și printr-un șir de scrisori între cele două prietene.

Glisând între spațiul vrăjit de la Balcic și tumultul Bucureștiului interbelic, Diana își trăiește iubirile cu deznădejde și demnitate, luptându-se să evadeze din pânza de păianjen a unei existente cenușii, marcate de apăsarea săraciei și a inconsecvenței celor din jur. Orice femeie care măcar o clipa s-a simțit încorsetată de condiția sa, într-o lume care nu mai are puterea să-și asume răspunderile iubirii împlinite, se poate recunoaște în povestea superbă de viață și de dragoste făra odihnă a Dianei.

Am trăit alături de Diana Slavu rând cu rând, pagină cu pagină și pur și simplu nu puteam s-o las din mână. Atât de profundă și de bine construită este povestea ei.

„Sunt într-o stare de calm ca aceea realizată de un narcotic. Parcă nu mai am nervi, parcă sunt tocite capetele sensibilității mele. Parcă nu mai funcționează un anume mecanism, care făcea legătura dintre mine și lumea din afară. Nu mai am cu lumea exterioară mie niciun contact, iar cea dinlăuntrul meu, nu stiu, doarme sau a murit. E o stare în care mă aflu, cred, pentru prima oară, o amorțire aproape de moarte, pe care mi-o doream deseori – din necunoaștere – mai mult ca orice. O am acum, și nu mi-e agreabilă, fiindcă nimic, acum, nu poate să-mi fie plăcut sau neplăcut, fiindcă nu poate să-mi fie nimic.”

Pânza de păianjen este un bildungsroman, ce prezintă viața Dianei, începând cu copilăria ei. Romanul expune toate situațiile grele, pe care eroina e nevoită să le depășească și oferă o imagine foarte clară a ceea ce înseamnă sărăcia, snobismul și nevoia de căsătorie la începutul anilor 1900.

 Diana își povestește întreaga viață, un amestec de iubire, căutare zadarnică și resemnare, când abia are 20 de ani. O remarcă interesantă este făcută de prietena sa, Ilinca, care spune „cât de tânără e și cât de mult a trăit deja”. 

„Vezi, așa îmi închipui viața, ca o pânză de păianjen imensă, cenușie, lipicioasă, în care omul se zbate ca o muscă. Undeva păzește carnivorul: paianjenul…”

Impresia pe care mi-a lăsat-o Diana este una extrem de puternică, întrucât regăsesc în acest personaj feminin multe caracteristici ale tinerelor de astăzi, și inclusiv, ale mele. Fiind un personaj extrem de complex, este destul de dificil să realizezi un portret al Dianei. Ea este o combinație de naivitate, feminitate, inteligență, și seninătate foarte greu regăsite și în alte personaje. Iubește cu o pasiune imensă, însă este prinsă în „pânza de păianjen a vieții”.

„Mi-am spus: ceea ce mă atrăgea la el era impresia pe care mi-o dădea că e singur, nenorocit, că unicul lui stimulent in viaţă sunt eu, că sunt singura lui bucurie, unica lui preocupare. Dacă nu-i aşa, nu mă interesează. Nu mă interesează un bărbat decât în măsura în care cred că-l stăpânesc ca femeie, în care cred că sunt pentru el, într-un moment din viaţă, o fiinţă unică, de neînlocuit.”

Diana este prototipul femeii puternice, care poate suci cu ușurință mințile bărbaților. Atrage la început prin frumusețea sa, însă este un fapt știut că exteriorul nu poate păstra interesul unui bărbat prea mult timp. De aceea ea reușește să-i cucerească prin farmecul său compus din inteligență, demnitate și veselie.

Diana trăiește iubirea adolescentină cu Petre Barbu, cea maritală și mercantilă cu Michi și pe cea fizică cu Alex. Cu nici unul dintre ei nu reușește să atingă acea fericire absolută, la care visează. Puterea ce stă în spatele personajului constă în capacitatea de a trece peste amestecul de sentimente confuze generate de turnura, pe care viața ei o ia. Finalul m-a bucurat foarte tare deoarece Diana, pe care mi-am imaginat-o eu așa ar reacționa.

Despre autoare:

Cella Serghi (1907- 1992, București) a fost o scriitoare, publicistă și traducătoare română, una dintre cele mai importante prozatoare române ale literaturii interbelice.

A debutat cu romanul Pânza de păianjen, fiind susținută de scriitori faimoși ai epocii, ca Liviu Rebreanu, Mihail Sebastian și Camil Petrescu. În anul 1977 a publicat la editura Cartea Românească un volum autobiografic intitulat Pe firul de păianjen al memoriei.