Citeste si descopera lumea cartilor
There's a life in every book
Sfaturile unui diavol batran - C.S. Lewis
Autori internationali

C.S. Lewis: Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr

Sfaturile unui diavol batran catre unul mai tanar - C.S. Lewis„Un drac cel mai bine se alungă, atunci când nu se lasă dus cu textele Scripturii, dacă îl faci de râs şi de batjocură, căci nu îndură să-l iei peste picior“ (M. Luther)

Din considerente esoterice, n-aş fi întru totul de acord cu recomandarea lui Martin Luther: un „drac“, în opinia unor iniţiaţi, mai abitir se ţine de tine dacă te apuci să-l dovedeşti cu propriile-i arme (v. batjocura); există o acuitate între a-ţi bate joc de diavol în urma înţelegerii lucide a jocurilor sale întortocheate – anulându-le deci puterea – şi a-ţi bate joc din mândria înţelegerii acestora.
Totuşi, citatul ne este util în pătrunderea opticii din care autorul relatează această corespondenţă sinistră dintre doi demoni oarecare. Sfaturile savuroase pe care bătrânul diavol Sfredelin i le oferă tânărului său nepot, Amărel, transcend cu uşurinţă dimensiunea fantasticului, ajungând într-o lume cât se poate de reală, cea a oamenilor. Gândirea răsucită a bătrânului sfătuitor ne relevă în fapt o pleiadă de capcane diavoleşti, aparent nevinovate, în care cu toţii cădem zi de zi fără a avea habar de aceasta.

Cartea este scrisă din punctul de vedere creştin asupra a ceea ce se crede că ar putea comunica doi diavoli atunci când ar pune la cale relele menite să-l atragă pe bietul om spre pierderea sufletului. Trecând peste caracterul uşor naiv al acestui mod de a vedea lucrurile, C.S. Lewis ne captivează prin substanţa monologului lui Sfredelin. Lucrarea se prezintă ca o culegere de epistole cu tentă comică, al cărei scop implicit este unul pilduitor, în sensul încercării de a duce cititorul în culisele răului, devoalându-l şi, ca atare, dejucându-i tainele malefice prin expunerea publică a unor maşinaţii – altminteri inaccesibile muritorilor.
Spre deosebire de majoritatea scrierilor creştine, în speţă cele din sfera demonologiei, care de obicei abordează tema diavolului pornind de la perspectiva binelui, remarcabilă este aici incursiunea inversă în lumea imaterială, prin expunerea realităţii spirituale văzută exclusiv prin prisma celor întunecaţi.

Intriga pleacă de la adevărul metaforizat al celor două opuse care se luptă constant în influenţarea sentimentelor, gândurilor şi acţiunilor omului: aşa cum fiecăruia dintre noi îi este alocat un înger păzitor, găsim neîndoielnic şi un demon de serviciu. Umorul rezidă şi din limbajul tipic utilizat de Sfredelin în raportarea sa la fiinţele umane – „pacientul“ este apelativul de specialitate cel mai adesea folosit.

Drumul spre iad este pavat cu spiritualitate

Revelaţia cărţii vine din aprofundarea manierei diavoleşti de a manipula psihicul uman în cele mai obişnuite activităţi ale sale. Cititorul înclinat spre cunoaşterea felului în care realitatea interioară se întreţese cu cea exterioară va urmări şi celălalt fir epic al Sfaturilor. Lecţiile pe care le primeşte Amărel ne sunt reliefate ca nişte puncte de reflecţie asupra sinelui fiecăruia dintre noi. Avantajul pe care mizează diavolii vine din însăşi condiţia noastră umană, aceea de a nu reuși să-L percepem pe Dumnezeu în deplinătatea sa, ca Adevăr întreg, ci doar prin rațiunea ajutată de cele cinci simțuri ale percepției fizice şi prin spectrul emoţional (influenţabil şi el de dimensiunea materială a lumii). Incapacitatea de a discerne tranşant adevărul de fals duce mintea umană în rătăcirea spre concepte eufemistice, pline de griuri, care pierd în timp esenţa reală a obiectului analizat; lăsându-ne cu o viziune mai degrabă exoterică, compusă dintr-o seamă de opinii, obiceiuri și tradiții, moduri de gândire, curente filosofice și, în cel mai bun caz, vagi stări intuitive.

Sfredelin îi arată ucenicului său cum, de exemplu, rugăciunea, dorinţa de a face bine, iubirea, știința – sau orice altă acțiune umană care ar tinde spre Adevăr – poate fi deturnată în așa fel încât ținta reală să fie alta decât cea intenționată de om. Este de ajuns înfiriparea unui gând egotic sau a unei stări false de mulțumire, de lumină falsă, pentru a-l îndrepta pe om către un adevăr subiectiv și, desigur, sensibil oricăror deformări ulterioare. Pistele pe care mai apoi se poate pierde cugetul uman îi pot oferi lui Amărel nenumărate oportunităţi de atac: de la forme de orânduire socială, religii şi sisteme de credinţă şi până la convingerile individuale sau propria perspectivă liberă asupra lumii.

Păcăleala de a nu crede că există diavoli este un alt mod prin care mentorul îi arată novicelui Amărel cum poate să opereze sub acoperire – deși acesta admite că neajunsul stă în absența posibilității de a-l chinui pe om pe faţă, fără ascunzişuri, fără banalele explicaţii ştiinţifice, sociale sau conjuncturale pe care un ateu şi le poate da pentru diversele stări sau întâmplări aşa-zis paranormale.

Obişnuinţele mentale şi fizice ale omului pot fi în favoarea diavolului

O altă învățătură extrem de importantă pe care o regăsim în scrisorile lui Sfredelin – și care este, din păcate, prea puțin conștientizată la nivel subtil: „tot ce se întâmplă corpului nostru are directă influență asupra sufletului“. Sfredelin îi oferă aici nepotului său una din portiţele ascunse ale alcătuirii fiinţelor umane: abilitatea „pacientului“ de a se identifica pe sine, într-o manieră aproape absolută şi indistinctă de suflet, cu trupul său – senzaţiile acestuia din urmă devenind pentru mulţi muritori o certitudine asupra autenticităţii realităţii exterioare (în detrimentul celeilalte dimensiuni) şi de fapt singura dovadă pe care o au asupra realităţii obiective în genere. Obişnuinţa este, în cele din urmă, una din uneltele de succes ale lui Amărel împotriva desăvârşirii voinţei libere a individului.

Fiind entităţi captive în timp, supuse şi legilor materiei, oamenilor le este înscrisă în natura lor atât setea de cunoaştere, de explorare, cât şi cea de stabilitate, de conservare. În căutarea sensului vieţii, dualitatea în care ne aflăm este stăpânul absolut al stării noastre de fiinţare: ne dorim cunoaşterea absolută, însă ne temem de necunoscut. Un atribut al diavolului ar fi acela de a ţine omul în neştiinţă faţă de semnificaţia reală a antitezei bine-rău. Iluzia stă fix în concepţia alterată asupra a ceea ce fiecare consideră pentru el că este „păcat“ sau „virtute“ în raport ceea ce este dorinţă sau voinţă.

Centrul real al voinței este inima

„Atunci când vor fi învăţat cu adevărat să-şi iubească semenii ca pe ei înşişi, li se va îngădui să se iubească pe ei înşişi ca pe semenii lor“ (Sfredelin)

Autorul ne propune totodată şi o fabuloasă imagine a lui Dumnezeu privită prin ochii diavolilor. Sfredelin caută, fără izbândă, să curpindă la nivel teoretic raţiunea iubirii, caracteristică „Duşmanului“ (denumire prin care cei doi draci îl identifică pe Dumnezeu ca duşman al Tatălui Întunericului). Bătrânul diavol recunoaşte neputinţa lumii infernale de a înţelege motivul real al acelui ceva care stă la originea naşterii omului şi care Îl face pe Creatorul Universului să manifeste în mod inexplicabil o infinită îngăduinţă şi o nestrămutată iubire faţă de nişte „stârpituri“ – Sfredelin referindu-se aici la oameni.

Scopul existenței ființelor întunecate, așa cum ni-l expune C.S. Lewis în cartea sa, este acela de a se hrăni cu energia noastră prin proliferarea suferinței, durerii, disperării și chiar prin devierea celor mai sincere trăiri de iubire, devoțiune și curaj către o altă ţintă; oamenii fiind în fapt o sursă de hrană pentru demoni – cu toate că ne place să credem că omul modern se află în vârful lanțului trofic… cel puțin în cel al lumii naturale.
Absorbirea voinței umane şi prin aceasta dizolvarea ei în cea a forţelor întunericului este, în viziunea bătrânului Sfredelin, miezul disputei în planul imaterial – unde Binele Suprem caută să ne păstreze liberul arbitru și cu acesta persona noastră unică, intactă şi integrată întregului Său.

Despre autor şi carte

„Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr“ pare a fi o lectură lesne de parcurs datorită dimensiunii sale reduse şi tonului umoristic, dar care se dezvăluie a fi mai densă în substratul învăluit într-un ficţional uşor digerabil. Romanul de faţă abordează două categorii de cititori, fiind pentru una un rod al imaginaţiei autorului, iar pentru cealaltă o fereastră în psihologia demonică.

Clive Staples Lewis, profesor de literatură medievală şi renascentistă la Oxford University şi romancier de origine irlandeză, considerat unul dintre apologeţii literari ai creştinismului. Este recunoscut mai ales pentru heptalogia fantastică „The Chronicles of Narnia“, scrisă între anii 1949-1954. După o etapă atee în adolescenţă, C.S. Lewis se reîntoarce spre maturitate către creştinism, influenţat fiind şi de prietenul şi colegul său celebrul J.R.R. Tolkien.

În 1942 publică romanul ficţional „The Screwtape Letters“, cartea de faţă, care a cunoscut de-a lungul timpului o serie de adaptări pentru scenă şi marele ecran. Pe lângă alte lucrări din spectrul religios sau fantasy, a mai scris şi romanele care compun „Space Trilogy“, văzute ca o critică adusă tendinţei de dezumanizare a omului specifică genului science-fiction de la mijlocul secolului trecut.

Articol scris de Gabriel Ban

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Shares