Citeste si descopera lumea cartilor
There's a life in every book
love
Proza lunga

Sfântul Valentine’s sau Dragobete: cum sărbătorim iubirea şi de ce

valentines-day

În luna februarie, două sărbători concurează în România actuala pentru titlul de “Ziua îndrăgostiţilor”: străvechiul Dragobete, celebrat pe 24 februarie şi Sfântul Valentin, importat din occident, celebrat pe 14 februarie. Valentine’s Day a intrat relativ uşor în viaţa românilor, chiar dacă exista deja o sărbătoare autohtonă dedicată iubirii, pe 24 februarie: Dragobetele. Se pare că Ziua Îndrăgostiţilor a fost mai atrăgătoare, pentru că oraşele se umplu de simboluri ale iubirii pe 14 februarie, iar în Ziua de Dragobete nu îşi amintesc mulţi dintre cei tineri că este ceva de sărbătorit. 

Sărbătoare ce vesteşte primăvara şi ce protejează dragostea, Dragobetele era aşteptat în trecut cu nerăbdare în mediul rural. Astăzi s-au păstrat puţine dintre tradiţiile acestei zile, iar, în oraşe, locul zeului iubirii autohton a fost luat de Sfântul Valentin, celebrat pe 14 februarie. Deşi de bucură de o mare popularitate în rândul românilor, Valentine’s Day nu are legătură cu tradiţia şi spiritualitatea românească. Ceea ce nu înseamnă însă că este lipsită de tradiţie. Cid oar că, fiind importată superficial, doar aspectul commercial a reuşit să penetreze în rândul populaţiei.

Să vedem totuşi care este povestea şi care sunt obiceiurile vechi din spetele fiecăreia dintre aceste două sărbători ale iubirii.

Istoria Sfântului Valentin şi a Zilei Îndrăgostiţilor

Originile Zilei Îndrăgostiţilor sunt ambigue. Anumite scrieri amintesc Sfântul Valentin ca fiind la origine o săbătoare catolică şi care, înaintea Evului Mediu, nu era sinonimă cu sărbătoarea îndrăgostiţilor. În calendarul Atenei antice, perioada cuprinsă între jumătatea lui ianuarie şi jumătatea lui februarie era destinată celebrării dragostei şi a fertilităţii, fiind rezervată uniunii sacre dintre Hera (zeiţa fecundităţii şi a mariajului) şi Zeus (regele zeilor). În Roma antică, pe 15 februarie avea loc Lupercalia, sau ziua fertilităţii, sărbătoare care era dedicată lui Lupercus, zeu al turmelor şi al păstorilor şi Junonei, protectoarea femeilor.

Cel puţin trei sfinţi, purtând numele Valentin, au fost martirizaţi, data comemorării lor fiind fixată în jurul anului 498, pe 14 februarie.

Unul dintre ei a trăit în timpul Împăratului roman Claudiu al II-lea, în sec. III si este cel care este cel mai adesea reperat în legătură cu Ziua Îndrăgostiţilor. În acea epocă, Roma era angajată în campanii militare sângeroase, iar împăratul, numit şi Claudiu cel Crud, le interzicea soldaţilor lui să se căsătorească, considerând că bărbaţii nu mai vroiau să plece la luptă din cauza ataşamentului pentru soţiile lor. În ciuda ordinelor Împăratului, preotul Valentin a continuat să celebreze căsătorii, în secret, motiv pentru care a fost decapitat.Se spune ca Valentin a fost un preot roman martirizat in timpul persecutiei lui Claudius intre anii 269-270 d.c. Tanar fiind, Valentin ii ajuta pe crestini in vremurile persecutiei. El a fost prins si bagat in inchisoare, unde a devenit un propovaduitor. Tocmai de aceea a fost condamnat la moarte la data de 14 februarie-269. In timpul in care a stat in inchisoare trimitea mesaje de imbarbatare prietenilor spunandu-le “Amintiti-va de Valentin” si “Va iubesc”.

O altă legendă spune că Valentin a fost primul care a scris o scrisoare de dragoste. Pe vremea când era la închisoare, el se împrieteneşte cu fiica temnicerului pe care reuşeşte să o convingă să creadă în Dumnezeu şi de care se îndrăgosteşte. Valentin a fost executat în dată de 14 feb. 269, iar în acea zi el a scris o scrisoare de dragoste fetei temnicerului semnând-o “From Your Valentine”.

Sunt multevariatiuni însă toate vorbesc despre un preot Valentin, care a fost întemniţat şi apoi executat într-o zi de 14 februarie. Această zi a rămas că fiind zi specială a îndrăgostiţilor, iar Sfântul Valentin este considerat că fiind protectorul îndrăgostiţilor.

Asocierea dintre dragoste şi Sfântul Valentin a fost considerată de un mare număr ca istorici ca o legendă care viza descurajarea sărbătoririi Lupercaliilor de către tinerii îndrăgostiţi romani, considerată o sărbătoare păgână. Sfăntul Valentin a fost îndelung celebrat nu ca sărbătoare a îndrăgostiţilor, ci a celor singuri. În această zi, tinerele necăsătorile se ascundeau în împrejurimile satelor lor, cu speranţa de a-şi găsi perechea. Cuplurile care se formau trebuiau să se căsătorească în acelaşi an.

Abia în epoca medievală, spre secolul al XVI-lea, ziua Sfântul Valentin capătă o conotaţie amoroasă în Franţa şi în Anglia. În această zi îndrăgostiţii schimbau bilete (ilustrate cu simboluri cum ar fi Cupidon sau inimioare) şi îşi spuneau Valentini.

În zilele noastre, Sfântul Valentin este sărbătoarea îndrăgostiţilor în majoritatea statelor Occidentale. Însă ziua a fost preluată şi de ţări asiatice precum Japonia sau Coreea, unde îndrăgostiţii îşi dăruiesc pe 14 februarie bomboane, ciocolată şi flori. În Taiwan este sărbătorită atât ziua de 14 februarie, cât şi cea de 7 iulie, pe baza unei tradiţii chineze. Aici, bărbaţii obişnuiesc să le dăruiască femeilor buchete de flori scumpe, cu diferite semnificaţii: un trandafir roşu înseamnă „unica iubire”, unsprezece trandafiri semnifică „favorită”, 99 de transafiri este un jurământ pentru „totdeauna”, iar un buchet de 108 trandafiri se traduce prin „Căsătoreşte-te cu mine!”.

Există însă şi ţări care au rămas fidele sărbătorilor autohtone. De exemplu, în Brazilia ziua iubirii este 12 iunie, iar în Columbia o sărbătoare similară este celebrată în a treia vineri şi sâmbătă a lunii septembrie.

Legenda lui Dragobete, zeu al iubirii şi tinereţii

Ziua lui Dragobete, zeul tineretii, al veseliei si al iubirii in mitologia romaneasca coincide din punct de vedere al calendaristicii ortodoxe cu sarbatoarea Aflarii Capului Sfantului Ioan Botezatorul. Sarbatoarea are insa origini stravechi. Dragobete este un personaj preluat de la vechii daci si transformat ulterior intr-un protector al tinerilor si patron al iubirii. Urmand firul anumitor legende populare, se pare ca Dragobete (numit si “Cap de primavara”, “Navalnicul” sau “Logodnicul Pasarilor”) nu era nimeni altul decat fiul babei Dochia, un flacau extrem de chipes si iubaret, care seducea femeile care ii ieseau in cale. Dragobete a ramas insa pana in ziua de astazi ca simbolul suprem al dragostei autohtone. Legenda povesteste despre Dragobete ca fiind un personaj mitologic, similar lui Eros, al vechilor greci, si lui Cupidon, al romanilor, ce oficia in cer, la inceputul fiecarei primaveri, nunta tuturor animalelor, traditie ce s-a extins treptat pana in randul oamenilor si a dat nastere unor obiceiuri specifice romanilor din sudul si nordul Dunarii.

Obiceiurie de Dragobete sunt diferite în regiunile ţării. Cele mai comune tradiţii spun că fetele strâng zăpada dimineaţa, o topesc şi se spală cu această apă pe cap, pentru a-şi păstra frumuseţea de-a lungul anului. Ziua de Dragobete era, în general, sărbătorită de tineri prin adevărate petreceri, cu mâncare şi băutură, iar băieţii umblau prin satele vecine cu chiote pentru „a-şi face de Dragobete”.

Din păcate, acestea tind să fie tot mai mult uitate de români şi înlocuite cu sărbătoarea catolicilor dinspre Apus, aceea a Sf-ului Valentin. În mediul rural, în special, tradiţia străveche, riturile vechilor traci rămân încă vii. Romanul de aici îşi mai aduce încă aminte de obiceiul de demult al fetelor şi băieţilor, care, în ziua lui Dragobete, se primeneau în haine curate de sărbătoare şi porneau cu voie bună înspre pădure, pentru a culege ghiocei, viorele, tămâioasă, pe care le aşezau la icoane şi le foloseau la diverse farmece de dragoste. Înspre ora prânzului, fetele porneau în goana înspre sat, fugă fiecăreia atrăgând după sine câte un băiat, şi nu unul oarecare, ci acela care le îndrăgea. De îşi prindea aleasă, acesta îi fură o sărutare în văzul lumii, sărutare ce simboliza legământul lor de dragoste pe întregul an de zile. De aici şi celebra zicala “Dragobetele sărută fetele!”, mult îndrăgită de fetele nerăbdătoare, ce purtau în suflet speranţa primirii a cât mai multor sărutări, ce erau menite să le aducă acestora dragoste pe deplin în viitor. Un alt obicei al fetelor era de a strânge omătul netopit, apă de ploaie sau de izvor, pe care o considerau că având efecte magice asupra lor atunci când o foloseau, întrucât deveneau mai frumoase şi mai drăgăstoase.

Flăcăii strânşi în cete sau mulţimile de fete obişnuiau că, în ziua de Dragobete, să îşi cresteze braţul în formă de cruce, după care îşi suprapuneau tăieturile, devenind astfel fraţi, respectiv surori de cruce.

Tradiţia mai spune că, în această zi, când biserica creştină sărbătoreşte Aflarea Capului Sfântului Ioan, oamenii îşi întrerupeau toate muncile, curatându-şi şi aranjandu-şi însă casă, pentru a-l întâmpina cum se cuvine pe zeul iubirii, care nu venea singur, ci însoţit de aşa-numitele zane Dragostele, ce le şopteau vorbe de amor îndrăgostiţilor. Sărbătoarea Dragobetelui are o simbolistică bogată şi interesantă. Dragobetele îngemănează in esenţa sa atat începutul, cat şi sfârşitul – inceputul unui nou anotimp si al reînsufleţirii naturii, sfarşitul desfătărilor lumeşti căci începe Postul Paştelui.

În vremuri de demult în această zi de mare sărbătoare, tinerii imbracaii în straie frumoase, cuviincioase obişnuiau să se strângă în păduri şi să culeagă în buchetele cele dinta flori ale primăverii. Culesul florilor se continuă cu voie bună şi cântece, cu un fel de joc numit “zburătorit”. La ceasul prânzului, fetele porneau în fugă către sat, iar băieţii le fugăreau, încercând să le prindă şi să le dea un sărutat. Dacă băiatul îi era drag fetei, această se lasă prinsă, ulterior având loc şi sărutul considerat echivalent al logodnei şi al începutului iubirii între cei doi. Înspre seară, logodnă urmă să fie anunţată comunităţii satului şi membrilor familiei. Cei care participau la sărbătoare, respectând tradiţia, erau consideraţi a fi binecuvântaţi în acel an. Ei vor avea parte de belşug, fiind feriţi în schimb de boli şi febra. Conform anumitor superstiţii din bătrâni, cei care nu sărbătoreau această zi erau pedepsiţi să nu poată iubi în acel an.
Dacă vremea era mohorâtă în această zi, dacă era foarte frig, plouă sau ningea, tinerii se strângeau într-o casă “să facă de Dragobete”, să petreacă, să lege prietenii, să se ţină de jocuri şi ghiduşii. În anumite zone fetele tinere obişnuiau să arunce acuzaţii pentru farmecele de urăciune făcute împotriva rivalelor în iubire. De asemenea, tinerii flăcăi îşi crestau uşor braţul în formă unei cruci şi îşi atingeau tăieturile rostind jurământul de a rămâne pe viaţă fraţi de sânge.

Cu ocazia acestei zile, bătrânii satului acordau o îngrijire specială animalelor din ograda, dar şi păsărilor. Bătrânii credeau că în această zi păsările îşi aleg perechea pe viaţă şi se urnesc în construirea cuiburilor. La sfârşit de iarnă şi început de primăvară, Dragobete oficia nuntirea păsărilor în cer. Sacrificarea animalelor este interzisă în această zi. În rostul împerecherii păsărilor nu ai voie să intervii, se crede.

În anumite zone ale ţării, în această zi, tinerii îşi unesc destinele prin logodnă, promiţându-şi credinţă şi iubire. În vremuri de demult există obiceiul că fetele tinere necăsătorite să strângă zăpadă rămasă pe alocuri, zăpadă cunoscută drept “zăpadă zânelor”. Apă rezultată prin topire era considerată că având proprietăţi magice în iubire şi în descântecele de iubire, dar şi în ritualurile de înfrumuseţare. Se credea că această zăpadă s-a născut din surâsul zânelor. Fetele îşi clăteau chipul cu această apă pentru a deveni la fel de frumoase şi atrăgătoare că şi zânele.
În această zi, fetele trebuie să se întâlnească cu persoane de sex masculin. Altfel nu vor avea deloc parte de iubire de-a lungul întregului an… Totodată, în sate se credea că fetele care ating un bărbat dintr-un sat învecinat vor fi drăgăstoase tot timpul anului.
În anumite sate uitate ale României, din pământ se scot rădăcini de spânz pe care oamenii le folosesc ulterior drept leac pentru vindecarea anumitor boli.
Este obligatoriu că în această zi bărbaţii să se afle în relaţii cordiale cu persoanele de sex feminin. Bărbaţii nu au voie să necăjească femeile şi nici să se angajeze în gâlcevi căci astfel îi aştepta o primăvară cu ghinion şi un an deloc prielnic. Atât băieţii, cât şi fetele au datoria de a se veseli în această zi pentru a avea parte de iubire întreg anul. Dacă vor că iubirea să rămână vie de-a lungul întregului an, tinerii care formează un cuplu trebuie să se sărute în această zi.

Lucrările câmpului, ţesutul, cusutul, treburile grele ale gospodăriei nu sunt permise în această zi. În schimb, curăţenia este permisă, fiind considerată aducătoare de spor şi prospeţime. De asemenea, nu ai voie să plângi în ziua de Dragobete. Se spune că lacrimile care curg în această zi sunt aducătoare de necazuri şi supărări în lunile care vor urmă.
În unele zone ale ţării, ajunul Dragobetelor este asemănător că simbolistica nopţii de Bobotează. Fetele tinere, curioase să îşi afle ursitul, îşi pun busuioc sfinţit sub pernă, având credinţă că Dragobetele le va ajută să găsească iubirea adevărată.

Tradiţiile Dragobetelui par să aibă o încărcătură spiritual mult mai mare faţă de sărbătoarea Sfântului Valentin, dar nu aş categorisi-o pe aceasta din urmă ca fiind o celebrare superficială a iubirii. Privind la istoria provenienţei sale observăm că există suficiente leăgături atât cu latura religioasă cât şi cu rostul şi rodul sentimentul de iubire autentic, departe de versiunile actuale comercializate. Aşa că aş spune că nici una nici cealaltă nu sunt de uitat şi că fiecare are libertatea de a o sărbători pe aceea în care se va regăsi din punct de vedere al semnificaţiilor. Pentru a face această alegere însă este nevoie să cunoaştem semnificaţiile fiecăreia, dincolo de inimile sin pluş şi cutiile cu ciocolată. Şi sunt multe detalii fascinante de aflat, după cum am văzut mai sus.

This article has 1 comment

  1. Pingback: Cele mai frumoase romane de dragoste ale tuturor timpurilor | iubesc să citesc

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Shares