Citeste si descopera lumea cartilor
memories
Poezie

Puterea amintirii, #inversuri

Isabel Allende spune ca amintirea e intotdeauna un loc de intalnire, referindu-se mai ales la fiinţele cu care altfel decât in spatele ochilor inchiţi care citesc din trecut, nu ne mai putem da mâna, săruta, imbrăţişa, nu ne mai putem nici certa.

Indiferent insă dacă ne petrecem amintirea singuri sau alături de cineva, ea este cu siguranţă locul unde găsim refugiul clipelor sigure şi vesele din copilărie, dar şi monştrii de sub pat din acelaşi vremuri. Este drumul pe ale cărui cărări ne lingem rănile orgoliului sau ale inimii. Este fereastra de la care putem oricând să revedem oameni dragi plecaţi sau clipe care ne-au marcat.

Indiferent dacă amintirea este dulce sau amară, există un soi de frumuseţe in ea. Ce stă în faptul că ne ţine viu trecutul – amintirile sunt frânturi din ceea ce suntem şi totodată o explicaţie pentru ceea ce suntem.

In fine, puterea cea mai mare a amintirii stă poate in varietatea formelor in care e alături de noi: azi ne poate insoţi pretutindeni caldă şi calmă ca o briză şi mâine se va ivi inopinat, din străfunduri unde o credeam pierdută, mai vulcanică decât oricând.

Iar cele mai şi cele mai puternice amintiri sunt, fireşte, cele de care ne leagă simţiri.

 

Cântec de dor, de Nichita Stanescu

Mă culcasem lângă glasul tău.
Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau
tâmplele.

Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat
nopţile.
Sau poate copilăria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.

Mă jucam cu palmile în zulufii tăi.
Erau tare îndărătnici
şi tu nu mă mai băgai de seamă.

Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.
Ori poate de drag
şi de blândeţe.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam.

Puterea amintirii…de Dimitrie Anghel

Ne vom aduce-aminte de toate pîn’ la urmă,
O, draga mea… Şi dacă viaţa nu se curmă
Ci stăruieşte încă închisă în morminte,
Atuncea şi acolo ne vom aduce aminte !

Inertă de-ar sta mîna pe veci, şi gura mută,
Ca două negre peşteri ce-arar, îşi împrumută
Ecoul fără voie şi cînta în furtună,
A noastre două inimi cînta-vor împreună.

De nu va vrea ce-i nobil în noi şi ce-i lumină
Să-şi amintească, totuşi, aceea ce-a fost tină
Va tremura, căci pururi argila modelată,
Păstrează urma mînei de care-a fost sculptată.

Oricum, pînă la capăt aminte ne-om aduce,
Şi oricît de departe destinele ne-or duce,
Mereu şi pretutindeni, oricînd şi orişiunde,
Cînd mi-oi suna eu lanţul, al tău îmi va răspunde!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Shares