Pascal Bruckner: Care dintre noi doi l-a născocit pe celălalt

„Nu le răneşti bine decât pe fiinţele dragi, nu există nicio plăcere în a supăra necunoscuţi.” Pascal Bruckner

Cheia cartii

Bruckner este unul dintre acei scriitori filozofi, care pe deasupra are o abilitatea spectaculoasa de a intelege si reda dedesubturile psihologiei umane. Atfel ca citindu-l ai senzatia ca face de fiecare data o radiografie emotionala a personajelor sale, in care relatiile, sexualitatea, comunicarea, procesele de constiinta, depresia si chiar psihoza sunt imortalizate viu, clar si neinduplecat aproape. Romanele lui Bruckner isi prind protagonistii, ca intr-o plasa, intr-o structura de reprezentare simbolica, in care arareori personajele se pot misca in voia lor, iar tema este, de multe ori, conflictul dintre iubirea ca expresie a valorii umane si egoismul dorintei de posesiune, exprimata crud si pulsionar.

Povestea cartii

Bruckner ne poarta in interiorul relatiei de cuplu pe parcursul a 9 capitole:iaţa e o partitură la patru mâini, spune el. Si daca nu suntem convinsi vom intelege puterea acestei metafore, dincolo de realitatea personajelor, trecand prin etape fundamentale din evolutia cuplului protagonist:partea 1 este despre inceputurile focoase, succes individual si reusita de echipa (Doamne, dă-mi darul de-a fi preferat…,Imposibila romanţă, Iubirea neclară), partea a doua este despre staruinta, individualitate dar si rupturi emotionale (În calda ură a unei vechi prietenii, „Nonante” şi „septante” sunt eliminaţi,Un pelerinaj spre Olimp) iar partea a treia este despre eu versus noi, despre nevoi, dorinte, escapade, sexualitate, despre dependenta si tragedia separarii si despre refugii emotionale (Mai jos de buric, nu există nici credinţă, nicilege, Victoria vieţii sordide asupra iubirii admirabile,În albul linţoliu al zăpezii).

Pentru protagoniştii volumului, viaţa chiar pare o partitură scrisă pentru interpretarea la patru mâini. Pianişti, nedespărtiţi atât pe scenă, cât şi în spatele ei, Gabriel şi Luc sunt deosebiti cu greu de public, din cauza modului aproape perfect în care interpretarea unuia se contopeşte cu virtuozitatea celuilalt. Îşi împart aprecierile ascultătorilor,fiind însă măcinati de dorinta de a fi iubiti, fiecare, pentru meritele proprii. Dorinta de realizare personală îi devorează. La orice încercare, însă, de a se desprinde, în fiecare dintre ei stăruie încă umbra celuilalt, pentru înlăturarea căreia nici relatiile amoroase , nici refugiul în munca de creatie nu vor fi de ajuns. Între dependentă şi dezabuzare, vioiul Gabriel şi interiorizatul Luc nu vor găsi în relatiile lor cu Julia şi Chrystèle, ce ajung până la urmă de nesuportat, niciun principiu generator al identitătii de care au atâta nevoie.Separati în urma unei operatii brutale, ca doi frati siamezi, ei nu reuşesc, până la urmă, să construiască o imagine a lumii în care absenta celuilalt să fie acceptabilă.

• Pentru ca vei parcurge alaturi de Luc şi Gabriel drumul maladiv prin care vpr ajunge să accepte că raspunsul la întrebarea ce dă şi titlul cărtii (preluată de Pascal Bruckner dintr-un poem de Paul Eluard)  nu mai prezintă,pentru ei, nicio importantă. Si te vei intreba, poate, daca exista totusi un raspuns, si vei incerca poate sa ti-l dai.
• Pentru ca vei citi un roman profund psihologic, in care te vei infuria de decaderea celor doi, vei spera ca iubirea va invinge si vei descoperi cat de fragila etse limita dintre forta egoului si echilibrul unul cuplu aparent perfect.
• Pentru ca vei descoperi o carte care iti atrage atentia asupra unui adevar dureros: timpul nu vindeca mereu ranile si ca nu poate fi dat inapoi. Deziluzia unei prietenii pierdute nu se poate lipi la loc. Iar amaraciunea ei persista in timp, desi prietenia cade in uitare. „Poate că fiecare a plecat în directia lui prin ninsoarea care acoperea Olanda, îngropând sub zăpadă case, câmpuri, canale, zăpadă care egalizează, nivelează şi poartă în cristalele ei un mesaj de uitare, un mesaj de somn”