Daniel Goleman: Inteligenţa Emoţională

„Bine nu poţi vedea decât cu sufletul; ceea ce este esenţial este invizibil pentru ochi“ (Antoine de Saint-Exupéry, Micul Prinţ)

„Cunoaşte-te pe tine însuţi!“ (Socrate)

Aparenta luptă constantă dintre raţiune şi emoţional stă ca miez al existenţei umane însăşi. În fapt, experienţa de a fi om nu este altceva decât un perpetuu melanj dintre aceste două forţe distincte şi totodată complementare, care se influenţează şi ajustează reciproc. Graţie logicului şi emoţiei fiinţa noastră este ca un mic portal aflat între lumea sa interioară şi cea din afară, un transformator al stărilor sufletului exprimate prin mijloace cognitive şi, în acelaşi timp, unul al informaţiilor percepute prin cele cinci simţuri şi aduse, treptat, în inconştient.

Tocmai această dualitate minte-suflet ne face să ne temem de ceea ce nu putem cuprinde în mod raţional, căutând-ne tot felul de explicaţii pentru acţiunile necontrolabile, manifestate „de la sine“, care ne depăşesc înţelegerea. De aici s-a născut dorinţa de a reprima acele emoţii care ies din tiparele gândirii şi, în cele din urmă, de a eticheta emoţiile ca fiind doar patimi inferioare intelectului şi deci demne de dispreţ.
În secolul trecut s-a pus accent în mod excesiv şi eronat pe inteligenţa raţională – aşa-numitul IQ -, ca şi cum individul ar putea fi rezumat strict la capacitatea sa de a raţiona o seamă de aspecte logice. Apariţia în ultimele două decenii a conceptului de inteligenţă emoţională în câmpul psihologiei a reechilibrat totuşi balanţa injustă a raportării noastre la tipurile de inteligenţă umană.

Cartea de faţă trece dincolo de statutul de apologie a rolului emoţiilor în spectrul psihologiei, cu toate că acest aspect a fost neglijat în sec. XX – din cauza inexistenţei la acea vreme a unui model ştiinţific de studiere a minţii emoţionale, a axării cercetărilor exclusiv asupra capacităţii de stocare a informaţiei şi naturii inteligenţei, precum şi din cauza abordării behavioriste a psihologilor de atunci, care considerau că numai comportamentul individului în societate poate fi observat din exterior în mod obiectiv şi, ca atare, poate fi supus unor procese ştiinţifice.
Lucrarea lui Daniel Goleman, publicată prima oară în 1995 – „Emotional Intelligence“ -, a devenit în scurt timp o revelaţie în domeniu, aducând perspective noi psihologiei mondiale şi confirmări celor care încercau să demonstreze că afectivul are şi el o minte proprie. Pornind de la studiile lui J. Mayer şi P. Salovey, Goleman aduce laolaltă o serie de cercetări sporadice ale mai multor psihanalişti, psihoterapeuţi şi profesori universitari – printre care şi pe cele ale lui H. Gardner -, îmbinând într-un singur codex tot ceea ce putea fi la acea dată relevant în raport cu inteligenţa emoţiilor. Aflată la cea de-a III-a ediţie, apărută în 2008 la Editura Curtea Veche, cu traducerea celebrei Irina-Margareta Nistor, „Inteligenţa Emoţională“ a lui Daniel Goleman rămâne în continuare un reper în bibliografia oricărui student sau practician aflat în sfera disciplinelor umaniste – în speţă Psihologia şi Filosofia.

Pe lângă o serie de studii de caz menite să asiste aprofundarea subiectului, autorul ne prezintă în detaliu şi procesele neurologice prin care emoţia îşi manifestă inteligenţa şi felul în care aceasta interacţionează cu neocortextul şi emisfera analitică a creierului, răspunzătoare de gândire. Adesea, emoţia surclasează raţiunea, făcându-ne să fim impulsivi, iraţionali, pradă stărilor interioare; ne implică într-o acţiune înainte să conştientizăm ceea ce facem de fapt, ne face să ne spunem ulterior: „Nu ştiu ce a fost cu mine… parcă n-am fost eu!“.

Cele două minţi ale omului: între raţiune şi suflet

„Viaţa este o comedie pentru cei care gândesc şi o tragedie pentru cei care au sentimente“ (Horace Walpole)

Atemporalitatea şi aspaţialitatea emoţionalului, tipice sufletului, se manifestă şi se pot observa numai în contrast cu noţiuni finite precum spaţiul şi timpul, care încadrează stările şi asocierile în contexte, specifice cognitivului. Practic, asocierile făcute de memoria emoţională intră adesea în „conflict“ cu intelectul, care nu poate identifica logica dintre aceste conexiuni; cum mintea funcţionează în termeni de aici şi acum, ieri şi acolo, acela şi aceea, după formă şi conjunctură, aceasta nu poate percepe volatilitatea cu care, spre pildă, afectivul alătură sentimentul de melancolie sau de bucurie mai multor experienţe complet diferite din punct de vedere contextual.

Ceea ce numim emoţie poate fi înţeles ca o altă dimensiune a Ego-ului, un impuls emis de inconştient ca reacţie la ceea ce percepe conştientul în timpul unei trăiri. Alături de gând, emoţia creează ceea ce suntem în starea de veghe atunci când ni le însuşim ca fiind ale noastre, devenind aşadar persoane – adică entităţi cu identitate şi scopuri proprii. Emoţiile se identifică cu un ansamblu de sentimente şi gânduri despre respectivele sentimente, cu stările psihobiologice rezultate şi, concomitent, cu maniera în care suntem dispuşi să acţionăm în societate, fiind mai mult sau mai puţin sub influenţa acestora. Rolul fundamental al emoţiilor este acela de a ne fi călăuză, de a ne spune dacă ceva este bun sau rău (din punct de vedere sufletesc), pentru ca mai apoi, în urma unui proces raţional, să luăm o decizie într-o direcţie sau alta.
Astfel, funcţia raţionalului este aceea de a judeca emoţiile şi tempera (în mod conştient) pornirile emoţionale – care pot fi uneori şi distructive; conştientul caută deci să aducă echilibrul acolo unde emoţiile devin dominante. Aici, Goleman apelează la o seamă de concepţii psiho-spirituale, precum cele Zen, socratică şi freudiană, propunând autocunoaşterea ca modalitate viabilă conştientizării şi, în final, controlului raţional al stărilor afective.

Fără empatie viaţa e pustie

„Lobii frontali sunt inamicii umanităţii. Lobotomizatul pierde compozanta emotivă a activităţilor sale“ (Pierre Wertheimer)

Fiecare dintre noi suntem un amestec unic între IQ şi inteligenţa emoţională, între reflexiv şi intuitiv, între mintea logică şi cea care simte. Dacă coeficientul de inteligenţă devine stagnant odată cu înaintarea în vârstă, cel emoţional poate evolua în funcţie de dorinţa individului de a-şi dezvolta abilităţile sociale, empatice sau de autoreglare a emoţiilor trăite (binecunoscuta dezvoltare personală). Goleman subliniază importanţa majoră a logicii inimii în reuşita personală şi profesională, secondată şi de necesitatea de a lucra activ cu emoţiile proprii pentru a obţine o înţelegere mai bună asupra sinelui, pentru a ne movita în ceea ce întreprindem şi a ne dezvolta creativitatea şi capacitatea de adaptare şi învăţare în urma experienţelor.
În aceaşi timp, autorul arată ineficienţa evaluărilor IQ-ului în ceea ce priveşte determinarea inteligenţei ca întreg, reliefând că cel mult 20% din succesul individual se datorează intelectului, restul trecând în apanajul iraţionalului. Astfel, acesta explică de ce mulţi oameni cu un IQ ridicat nu reuşesc întotdeauna în carieră sau în viaţa intimă, cu toate că pot rezolva probleme matematice complexe sau au aptitudini în analiză şi sinteză mult superioare celorlalţi. Spre deosebire de persoanele cu un IQ mediu, dar cu înclinaţii empatice avansate, majorităţii oamenilor supradotaţi intelectual le lipseşte acel simţ al „descurcărelii“, fiind de obicei mai izolaţi, stângaci în relaţiile interumane, cu un simţ empatic sau intuitiv scăzut, incapabili să-şi analizeze profund sau să-şi descrie cu acurateţe sentimentele.

Sediul logicii emoţionale este găzduit de sistemul limbic (creierul emoţional), unde se află şi amigdala, aceasta fiind ca un centru de comandă al emoţiilor pe care le comunică neocortexului (creierul raţional), iar acesta din urmă le analizează. Absenţa acestei legături dintre cognitiv şi emoţional duce la izolarea amigdalei şi are ca efect pierderea capacităţii individului de a mai avea sentimente (lipsa empatiei), după cum şi Goleman ilustrează acest fenomen printr-o serie de exemple semnificative.

În activităţile obişnuite de zi cu zi, ambele minţi lucrează în echilibru: mintea emoţională informează cogniţia de percepţiile empatice sau intuitive, iar acesta din urmă procesează datele primite şi ia o hotărâre raţională. Ineficienţa intelectului rezidă în faptul că acesta operează optim numai în stare de calmitate, când nu trăim o emoţie covârşitoare, iraţională.
În situaţii limită, de tipul „luptă sau fugi“, locul lobilor prefontali (care gândesc emoţia) este luat de nucleul amigdalian – unul din centrii afectivi importanţi şi gestionar al memoriei emoţionale -, care transmite semnale de urgenţă către corp, trecând peste „autoritatea“ raţionalului. Datorită acestei scurtături ancestrale, menită să ne activeze instinctele de conservare, ne putem feri automat capul atunci când, de exemplu, ridicându-ne de pe scaun, fără să vrem atingem cu creştetul o bară din tramvai. Dacă acest proces ar fi fost unul raţional, cu siguranţă că ar fi trebuit să ne bandajăm capul mai des.

Despre autor

Daniel Goleman, scriitor, jurnalist de ştiinţă şi psiholog american, cu specializare în neuroştiinţă. În 1995 publică cartea care i-a adus recunoaştere internaţională, „Emotional Intelligence“ – numele său fiind asociat cu cel al inteligenţei emoţionale. A fost nominalizat până acum la două Premii Pulitzer. În prezent lucrează la o serie de proiecte academice în cercetarea inteligenţei emoţionale din cadrul Universităţii Rutgers (New Jersey).

Articol scris de Gabriel Ban