Citeste si descopera lumea cartilor
There's a life in every book
Budismul-Zen-si-psihanaliza_Editura_Trei
Autori internationali

Budismul Zen şi psihanaliza

Budismul Zen şi psihanaliza„Înălţarea conştiinţei de sine marchează înălţarea subiectivităţii. Existenţa ajunge să fie existenţă umană tocmai prin subiectivitate“ (R. De Martino)

„Unde a fost Se, să se facă Eu“ (S. Freud).

Cu toţii ne întrebăm cine suntem cu adevărat, de unde venim şi încotro ne ducem. Este în natura omului dorinţa eternă de a căuta astfel de răspunsuri la întrebări aparent imposibil de răspuns.

Trăim, fără îndoială, într-o perioadă unică a existenţei Omului, aceea a unei umanităţi (la prima vedere) scindate între extremele materialismului ştiinţific, preponderent ateu şi cele ale căutării mistice, aproape obsesive – fenomen care creează deja o inflaţie a spiritualităţii şi care poate merge uneori în derizoriu. Cu toate acestea, încă regăsim cu uşurinţă elemente comune, ce pot servi mai degrabă identificării asemănărilor dintre ştiinţă şi spiritualitate, în contrast cu lupta continuă de a le demonstra diferenţele. Aşadar, dacă există un liant între conştient şi inconştient, între măsurabil şi incomensurabil, care este acela?

Cartea de faţă propune cititorului o paralelă între două concepţii asupra existenţei, aparent divergente la o primă impresie, însă, în fond, profund înrudite: psihanaliza şi Budismul Zen. Trebuie să avertizez cititorul că îi va ajuta în parcurgerea lecturii o abordare pe cât de curioasă, intuitivă şi deschisă, pe atât de analitică şi conştientă. În final, importantă este atingerea Adevărului, indiferent de metoda prin care acesta este revelat şi/ sau perceput.

 

Gândirea europeană şi filosofia orientală: Antagonism sau complementaritate?

Până nu demult (ante cca. sec. XVII) în istoria europeană, religia şi ştiinţa se manifestau ambele ca metode valide – şi pe alocuri complementare – în înţelegerea şi cunoaşterea felului în care funcţionează lumea şi omul. În sensul în care protoştiinţa de atunci, bazată pe o formă timpurie de raţionament, spre pildă alchimia, nu nega existenţa spiritului ca forţă reală care acţionează mai mult sau mai puţin mijlocit asupra elementelor naturii; şi aceasta în pofida faptului că Biserica a căutat necontenit să suprime orice formă de interpretare a existenţei care nu concorda cu doctrinele sale.

Odată cu naşterea Iluminismului, avem de-a face cu o schismă (adâncită de-a lungul secolelor de progresul ştiinţelor) între intelectul specific stării conştiente, logice şi iraţionalul sau inconştientul împins până la mariginile raţionalului şi cuprins în ceea ce azi numim pseudoştiinţă, spiritualitate, religie şi, în genere, orice poate fi aruncat în braţele sferei paranormale sau supranaturale.

Cartea expune, în primă instanţă, felul în care mentalitatea occidentală, fundamentată în mod aproape absolut pe raţional, tratează şi studiază natura şi omul, şi anume atitudinea detaşată, obiectivă – tipic apuseană – prin care omul este diferenţiat de la bun început de natură. Deşi omul este în ambele sisteme de gândire unanim recunoscut ca aparţinând naturii, calitatea acestuia de a transcende natura şi de a fi în acelaşi timp parte a acesteia alimentează veşnica antiteză dintre cunoaşterea ştiinţifică şi înţelegerea mistică, lăuntrică.

 

Inconştientul conştient sau conştientul inconştient?

„Pe măsură ce dezvoltarea intelectuală are loc, pe măsură ce creştem, domeniul senzorial este invadat de intelect şi naivitatea experienţei simţului se pierde (…) Nu [mai] mâncăm aşa cum făceam în pruncie; mâncatul se combină cu intelecţia.“ (D.T. Sukuzi)

Miezul cărţii se regăseşte în aşa-zisa dihotomie dintre conştient şi inconştient, ambele reliefând în fapt două faţete ale aceleiaşi identităţi, două stări ale existenţei umane. Abordarea conştientului şi inconştientului prin prisma budistă creează puntea subtilă, dar concretă, cu modul de gândire al psihanaliştilor europeni.

În cazul de faţă, elocventă este cercetarea lui Freud, care identifică idealul psihologiei cu pătrunderea inconştientului de către conştient, prin intermediul preconştientului freudian (cunoscut în prezent ca subconştient) şi având ca efect terapeutic atingerea stării de bine, de armonie a individului. În concepţia freudiană, conştientizarea inconştientului este condiţionată de o serie de filtre sociale cantonate în subconştient, altfel spus conştientul nu este nimic mai mult decât o creaţie a societăţii, o convenţie menită să pună stavilă valurilor necontrolabile ale dimensiunii inconştiente. În mod similar, Budismul Zen susţine cunoaşterea – cu sensul de trăire a – Sinelui într-o manieră, evident, conştientă.

Cu toate că Freud defineşte inconştientul ca rezervor al libido-ului neexprimat, autorii extind ideea mai departe în spectrul forţei de motivaţie primare, pe care o identifică cu teama primordială a omului faţă de singurătate, diviziune, izolare, neîntreg, necomuniune cu ceilalţi sau cu Universul.

Subconştientul în psihanaliză este identificat, aşadar, ca o zonă intermediară aflată între raţionalul absolut şi iraţionalul profund, formându-se deci o aşezare ierarhică şi logică între cele trei „spaţii“ ale mentalului – unde „poziţionarea“ conceptuală a subconştientului este dată chiar prin denumirea acestuia (sub conştient). Această manieră de înţelegere a psihicului evidenţiază trăsătura caracteristică mentalităţii europene, respectiv aceea de a localiza abstractul sau neînţelesul din nevoia de a-l cuprinde, de a-l diseca şi, finalmente, de a-l poseda.

 

Occidentul măsoară necuprinsul cu elemente cuprinse

Folosindu-se de enunţuri logice întrepătrunse cu parabole Zen, autorii caută să evidenţieze felul în care fiinţează această prăpastie amplă dintre adevărul perceput prin experienţa realităţii aşa-zis obiective – dar mai degrabă convenţionale sau sociale – a celor cinci simţuri şi adevărul trăit prin experienţa subiectivă, supranaturală, transcendentală.

Ştiinţa caută esenţa omului din afara acestuia, raportându-se la om ca la un subiect de laborator şi, în consecinţă, înţelegând numai efectele observabile ale manifestării umane în realitatea percepută prin cele cinci simţuri.

Astfel, cunoaşterea apuseană ajunge să acumuleze mai degrabă o sumă de concepte despre obiectul supus cercetării, nicidecum să „capteze“ natura reală a acestuia – instrumentele logice, ştiinţifice fiind în acest caz finite.

În contrast cu manifestarea de tip a avea, filosofia Zen identifică subconştientul cu inconştientul ca parte intrinsecă, nemanifestată, infinită şi corespondentă a conştientului finit, pornind de la experienţa lui a fi, unde perechea complementară conştient-inconştient este mai mult o stare de a fi, decât un loc anume şi accesibil al dimensiunii psihicului. Budismul Zen subliniază astfel validitatea realităţii interioare subiective în detrimentul iluziei obiective create de intelect, conştient, raţiune.

*

Pe parcursul lecturii, vom observa că, în esenţa lor, curentele filosofice şi spirituale orientale (vezi şi Taoismul lui Lao Tzu) caută acelaşi Adevăr, aşa cum şi psihanaliza europeană o face în egală măsură, şi anume revenirea la o stare primordială de echilibru atât interior, cât şi exterior, o împăcare sau unificare a forţelor opuse care dau manifestare existenţei sau, altfel spus, cunoaşterea Sinelui – iluminarea.

 

Despre carte

Recentă apariţie la Editura Trei, „Budismul Zen şi psihanaliza“ este un melanj complex între ştiinţă şi spiritualitate, fiind totodată o dovadă palpabilă a existenţei armoniei absolute chiar şi în mijlocul unui mediu antitetic. Deşi clasificată sub secţiunea „Psihologia Pentru Toţi“, o etichetă accesibilă, cartea se comportă cumva precum îi spune şi titlul, adică îşi joacă în mintea cititorului cele două feţe ale sale, dacă putem spune aşa; prima fiind mirajul unei lecturi uşoare, care în primă instanţă atrage cititorul contrariat de alăturarea nefirească a celor două sisteme de gândire (aparent) opuse, în speranţa că subiectul central va argumenta tocmai diferenţele colosale dintre acestea; cea de-a doua fiind de natură profundă, care transformă aşteptarea iniţială a cititorului într-o experienţă de autocunoaştere.

 

Despre autori

Erich Fromm (1900 – 1980), filosof şi psihanalist, autor al cărţilor Arta de a fi (2012) şi A avea sau a fi (2013), apărute la Editura Trei.

Daisetz Teiatro Suzuki (1870 – 1966), profesor de budism la Universitatea Otani din Kyoto, autor al mai multor cărţi despre Zen şi cultura orientală, care au contribuit la deschiderea Occidentului către acestea.

Richard De Martino (1922 – 2013), discipol şi asistent al profesorului Suzuki la câteva universităţi prestigioase, ulterior profesor de religie la Universitatea Temple.

Articol scris de Gabriel Ban

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Shares